Adio!

Mamaia mea este ingeras!

 Cea care mi-a fost ca o a doua mama, care m-a si crescut, nu mai este. Desi era batrina, avea aproape 90 ani, stiam ca era acolo, ca mergeam si vedeam ce face "baba", asa cum ii spunea Gabi. Se tachina cu el si se juca.

 Este a doua persoana draga, sau aproape de sufletul meu care se duce la ingeri. Nu stiu cum sa inteleg asta... ca am imbatrinit eu, ca au imbatrinit ei... ca asa e viata.

 Ceea ce m-a debusolat complet sint trairile puiului meu drag, sau presentimentele lui. Ca orice cioara mereu mi-am spus ca puiul meu e special. Si e... ca e al meu. Sigurul pina acum.

 Insa, nu stiu cum sa inteleg asocierea unor evenimente. Cu o zi inainte de a o pierde pe mamaia, Gabi a inceput sa aiba febra si sa se simta complet lipsit de vlaga. Desi a avut programul identic cu cel dinainte, nu am vorbit de fata cu el si n-am lasat nici sa inteleaga nimic din ce se intimpla. Mers la dr., speriat, refuzat sa-i dau antibiotice, revazut de dr lui, trecut pe homeopate... nu era el.

 S-a simtit asa pina in ziua inmormintarii, xplicatia rosu in gat. Nu cu puroi, nu umfat, chiar minca .. superficial.

Cautind in retete sa vad ce i-am mai dat, stiam ca a mai facut o data o "raceala"... ceva de genul, mi-am amintit ca un episod similar a avut si atunci cind mi-am pierdut tatal. Inclusiv dr lui si-a amintit ca eram tot in doliu, tot in plina alergatura si am rugat-o pe ea sa vina acasa.

 As vrea episoadele astea nefericite din viata noastra sa nu-l afecteze. Am facut totul omeneste posibil sa nu simta, sa nu vada. Chiar si acum cind trebuie sa purtam doliu, cum intram in casa schimbam in hol bluza, asta pentru ca, chiar si daca pentru o singura dat,a ne-a vazut in negru ne-a spus "nu-mi pace asta, e urata" (atit mamaei, cit si mie).

Desi nu ma dau eu in vant dupa explicatii pompoase, nu cred decit in Dumnezeu... intr-un mod particular spun eu... nu pot sa nu vad aceste coincidente.